Vineri, 19 mai, ne întâlnim în gara de la Burdujeni. Ferice de noi că suntem elevi și putem călători gratuit cu trenul? În fine, trenul e îngrijit și ne așezăm câte patru, un punct de plecare pentru mine, care nu cunoștea pe nimeni din grupul nostru. Nici nu mai știu câte ore a durat traseul până în capitală, dar știu că ajungem și se pornește un vânt?curent?  violent. Hotelul MyContinental se află aproape de gară, așa că îl găsim și ne cazăm în camere de câte trei persoane, cu Daria și Georgiana. Mai târziu, ieșim să ne plimbăm și să mâncăm undeva, dar ne lămurim repede că mai bine comandăm de pe Glovo (nimerim și noi la un restaurant și are loc un eveniment privat). Cel mai bine ies eu, care car mâncare după mine (vezi jumătate din punga de covrigi pe care o las acolo pentru că nu pot să o termin). Până la urmă ne culcăm și ne trezim și ne ducem la micul dejun. Eu am cartela camerei și merg mai în față să înțeleg ce se întâmplă și unde trebuie să ajungem, dar mă trezesc că un domn de la securitate mă ia la întrebări. Eu nici nu mă gândeam că trebuie întâi să vadă cartela.

Mâncarea este bună, doamnele profesoare ne reamintesc că nu mai prindem nimic până în aeroport la Varșovia la trei sau patru după-amiaza…. Predăm camerele, mergem la gară și cumpărăm bilete. Așteptându-o pe doamna Nanu o angajată a vreunui restaurant de fast-food ne dă pliante, crede că suntem flămânzi, altfel de ce am sta în mijlocul drumul cincisprezece oameni speriați? Oricum, prindem trenul până la Henri Coandă, ne cărăm și ridicăm valizele pe două sute de scări. Pot să fac o confesiune? Valiza mea are vreo unsprezece kilograme și ghiozdanul patru, și tot îmi era greu să urc valiza sus pe vreun raft în vreun tren. În același timp, băieții au două valize, una mare de cală și una mică pentru avion, și un ghiozdan? Și da, se va depăși și limita de douăzeci și trei de kilograme bagajul de cală la întoarcere.

În ziua frumoasă și călduroasă de sâmbătă, 20 mai, în primul zbor, cel spre Varșovia, nimeresc la geam. Mă tot holbez la norii aceia de parcă nu am mai văzut nori în viața mea, în timp ce ascult ce muzică aveam descărcată pe telefon (Cine plătește Spotify Premium? Nu eu.).  

Iată-ne în Varșovia! (până și estonieni îi zic Varșava, când folosesc numele în engleză Warsaw nu înțelege mama gazdei mele despre ce vorbesc. Bun, de acord, a văzut războaie, dar ce e cu denumirea?) Aeroportul Chopin se afla sub invazia unui grup de români pentru următoarele șapte ore. Români flămânzi. Pentru somn, mâncare, cuceriri teritoriale, vă întrebați? Depinde de fiecare. Unii se mulțumesc doar cu locul de joacă: un avion inscripționat cu logo-ul Lot și altele asemenea. Personal, mă mulțumesc cu mâncarea. Să ne fi văzut speriați de zloții polonezi. Dar nu vă temeți! Doamna Nanu vine cu bursele Erasmus pe card și ne salvează. Noi habar nu avem că există bani și pentru mâncare (sau altele :0 ). M-am întors cu mai mulți euro decât aveam la plecare. Nu, nu sunt deosebit de econoamă. Secretul meu este……. plătitul cu cardul. Revenind la subiect, cred că înconjurăm tot aeroportul de trei ori, apoi luăm o pauză pe niște scaune de metal incomode? Nu știu cine le-a gândit, dar trebuie să se mai gândească. În general, stăm și discutăm, mai ales când eu și Daria ne lansăm într-o discuție despre cum și ce am început să scriem, sau când discut cu Georgiana despre fricile și presupunerile noastre despre gazde.

Se lasă seara și parcă numai noi mai suntem în acea clădire. Pe la ora zece ne adunăm aproape de zona de boarding și am ascultăm muzica pusă de Ionela? Sau Ioana? În fine, „grupul vesel” întreține atmosfera. Chiar nu am nevoie de vreun loc la geam, pentru că e întuneric. Aparent compania poloneză Lot, cu care am făcut toate cele patru zboruri, are două tipuri de avioane. În drumul spre Estonia, am loc pe coloana D (lângă geam) și pe coloana B (A sta lângă geam). Din Tallinn spre Varșovia stau pe Coloana C, dar locul de lângă mine e liber. Am considerat să mă mut, dar nu am mai îndrăznit. Din Varșovia spre București (numai română auzi până la boarding) zburăm cu un avion mai mare, cu șase coloane. Eu nimeresc în coloana D, acum lângă coridor. Interesant să fie surpriză unde stai în avion.

Călătorim în timp (Polonia este cu o oră în urmă, pe timpul Europei Centrale, iar România și Estonia sunt pe timpul Europei de Est) și ajungem în Tallinn pe la ora două dimineața, șapte grade Celsius, cea mai mică temperatură pe care am resimțit-o toată săptămâna. Valizele apar cum intrăm, iar aeroportul pare mic dar frumos. Luăm trei Bolt-uri pentru toată lumea și bagajele lor. Ne vedem ajunși la City Yard Inn și schlafen.

În dimineața de duminică, 21 mai, luăm micul dejun. Aici gust pentru prima dată pâinea estonienilor, „Rye Bread” cum scrie pe etichetă. E neagră cu adevărat, nu ce înțelegem noi prin pâine neagră de obicei și are un gust mai dulce, ușor acrișor. Mai târziu, predăm camerele dar lăsăm bagajele într-o cameră de depozitare (o umplem până să coboare ultima jumătate din grupul nostru), pentru că vrem să vizităm central vechi al Tallinnului, foarte aproape de noi de altfel.

Pornim, făcând poze la clădirile de pe drum. Știi când ajungi pentru că dai de drumurile pietruite, pe care le poți simți prin încălțăminte dacă nu ești atent sau încălțat corespunzător. Clădirile înalte păstrează atmosfera istorică, medievală. Ne despărțim în grupuri mici și începem să explorăm. Mie îmi atrag atenția toate ușile colorate, decorate cu figuri geometrice sau basoreliefuri. Eu, Daria și Georgiana ne învârtim pe străduțele păzite de clădiri impunătoare, mistuind de turiști. La o răscruce, aud o violonistă și ne oprim puțin pentru a asculta, a filma sau a face poze. Interpretarea ei îmi place foarte mult, așa că nu puteam pleca fără să pun și eu ceva în husa viorii. Bineînțeles nu lipsesc tavernele, magazinele de suveniruri sau cafenelele (îmi iau un cappuccino cu fistic cu 4 euro și nu regret nimic, este extraordinar). Ne reunim. Următoarea destinație e gara, de unde luăm bilete pentru trenul spre Tartu. Portocaliul și albul trenului, toate culorile se confundă cu peisajul de după-amiază călduroasă. În sfârșit, apare gara Tartu. Domnul Samuel ține o foaie cu ”Romania”. Toți ne grăbim să coborâm spre armata de fete blonde. Mă asigur mental că îmi amintesc cum arată Mari Ann. Degeaba. Tot ea mă găsește prima. Ne introducem în atmosfera asta ciudată de copii necunoscuți care se caută unii pe alții. O inform pe doamna Miriam că plec.

 Într-o scurtă călătorie, îmi explică la ce să mă aștept. Ajungem pe o stradă de case cu unul sau două etaje. Ea parchează mașina în fața casei, și intrăm pe poartă într-o curte comună. Aveam să îmi dau seama mai târziu că în această casă spațioasă, pictată în verde-salvie, cu un etaj și mansardă, locuiesc aproximativ trei familii. Primitoare, gazda mea se oferă să îmi urce valiza pe scările în spirală. Ajungem la primul etaj, în fața unei uși de lemn, ca de apartament. La intrare, mă întâmpină și mama ei, care se introduce ca Sigrit. Tatăl ei se află la o competiție sportivă în Slovenia, iar pe fratele ei mai mic îl văd în trecere. Urcăm spre camera lui Mari Ann la mansardă. Aici găsesc o cameră simplă, minimalistă, acoperită de același lemn pal ca toată casa, plus mobilă albă. Îmi așez bagajele lângă patul meu, de lângă oglindă. Apoi coborâm și așteptăm în sufragerie, deoarece mama vrea să pregătească ceva în bucătărie.  Ne așezăm și începem să discutăm. Mari Ann îmi povestește despre viața familiei ei, eu fac comparații sau remarc diferite obiecte, precum cupele ei sau ale fratelui ei mai mare, expuse cu mândrie. În bucătăria înaltă, mă așez la o masă rotundă, care mă întâmpină cu vreo două salate, ceea ce aveam să descopăr că e hrișcă, smântână, suc și prăjitură din rubarbă. Sigrit îmi răspunde amabilă la toate întrebările și se mândrește cu produsele crescute de ei, în grădina casei, dar apoi ne lasă singure. Gazda mea îmi povestește despre vacanțele repetate pe care le-a făcut cu familia în Spania, și mirarea lor la faptul că nu au smântână. Sincer să vă spun, și eu am fost puțin șocată. Trebuie să fie est-europeanul din mine. Dacă tot veni vorba, m-a convins să încerc niște hrișcă cu smântână, și chiar nu am regretat. Desigur și salata cu mozzarella, roșii crescute de ei, rucola și alte verdețuri, precum și rubarba îmi plac foarte mult. Totuși parcă nu am mai avut o zi de duminică așa de lungă de ceva timp. Ne retragem sus, îmi desfac bagajul, vorbesc cu Georgiana și Daria despre gazdele noastre, programul de mâine, descopăr că baia de sus are o saună și simt o forță de atracție indestructibilă spre pernă.

Luni, 22 mai. Mă bucur că programul începe la ora nouă, iar noi ne trezim la șapte. Imaginați-vă surpriza mea când Mari Ann îmi spune că pentru ea e devreme, de obicei începe cursurile la zece. Consideră-mă geloasă. E puțin spus. Un program adaptat la nevoile adolescenților dovedite științific? Adică faptul că ne este mai ușor să ne culcăm și trezim mai târziu decât adulții. Orice scriu sau fac productiv are loc seara sau noaptea. Oricum, știu ei ce știu. După un mic-dejun gustos, mama ei ne lasă la școală. Dar ce școală. Mie mi se pare mai mult o universitate, o clădire modernă de sticlă cu două etaje și cu cinci steaguri (al Estoniei, al orașului, al școlii, al Ucrainei și al stemei școlii). Interiorul mă intrigă și mai tare. Un spațiu rotund servește un rol dublu ca bibliotecă și loc de studiu. Cantina se află în stânga scărilor spațioase, apoi ajungi la primul etaj. Verdele pereților, băncile pline de elevi, clasele cu uși albe, minimaliste creează o atmosferă relaxată. Atragem câteva priviri cu româna, ecusoanele și iile noastre. Prima activitate din program este prezentarea țărilor noastre, de aici costumul tradițional și gustoșii cozonaci, care se plimbă prin orice valiză are loc de ei. Apoi urmează partea mai interesantă. Ne întâlnim într-o sală spațioasă, Assembly Hall, cum scria în program, cu mai multe funcții. Estonienii (sau estonienele, că singurul băiat e Rasmus) ne împart în echipe pe numere, ne așezăm în cercuri și discutăm despre întrebări  ca parte din icebreak-urile pe care le-au pregătit. Bineînțeles jucăm și scaunele muzicale cu recomandări din partea tuturor. La final rămân Rasmus și Gabriel. Fiecare ține cu conaționalul lui. Amândoi trag scaunul de partea lor, dar Rasmus câștigă. Exclamații, tensiunea se disipă, iar noi îi spunem că măcar ne-a reprezentat cu cinste. Partea mea preferată însă este vânătoarea de comori. Ne împărțim și începem să alergăm, încercând să găsim primii locul din ghicitoare. La găsirea unui indiciu, ne grăbim să îi facem poză înainte ca alte echipe să îl ascundă. Noi suntem patru, dar ne despărțim. Eu rămân cu Ștefan și alergăm de colo colo. De fapt găsim primii ultimul indiciu, dar Alex îl fură înainte să îl citim, apoi Rasmus îl fură de la el și uite așa ajungi pe al treilea loc. Oricum important e că am făcut un tur al întregii școlii așa și că ne-am distrat. Mai ales când alți elevi se uită la noi cum fugim disperați unii după alții și strigăm într-un amestec ciudat de română/estoniană/engleză.

Urmează o scurtă pauză de masă, în care servim la cantină câte ceva din meniul zilei (eu aleg câțiva cartofi, niște hrișcă și broccoli, pentru că nu eram prea flămândă). Ne reunim în laboratorul de biologie pentru a pune niște castraveți la murat și a face „Kamavaht”, un desert tradițional. Estonienii aleargă de colo-colo, asigurându-se că totul necesar e la îndemână. Eu mă așez lângă Daria, dar o fată mă mută în colț, lângă doamna Miriam, Flavius și Rareș. E nevoie mare de două fete estoniene să ne ajute să respectăm rețeta lor. În borcane mari de plastic, am pus castraveții, căței de usturoi, mărar, pătrunjel și frunze de afin, care miros foarte plăcut. După ce borcanele sunt închise, e momentul desertului. Primim o foaie cu instrucțiuni scrise astfel: jumătate de propoziție în română, jumătate în estoniană. Astfel, trebuie să colaborăm între noi. Doamna Miriam preia inițiativa. Folosim cantitatea necesară din ingrediente (lapte, zahăr, o făină interesantă, semăna cu grișul), apoi eu și Flavius ne îndreptăm spre catedră, unde stă mixerul electric. Nimeni nu ardea de nerăbdare să zbată cu unul manual, așa că se forma o coadă. Din fericire, nu așteptăm mult și terminăm repede. Secretul succesului e să nu pui prea multă făină (ca Alex, că iese ceva tare) și să nu zbați prea mult. Mulțumită doamnei Miriam, cred că al nostru are un gust deosebit de bun.

După atât efort, merităm niște cozonac cu nucă sau mac adus din România, înainte de ultima activitate pe ziua de luni: caligrafie. Practic, scriem cu cerneală de diferite culori (fiecare ce călimară prinde) câteva cuvinte de bază în română și estoniană. Nu prea mă pricep să scriu fiecare literă la fel de subțire, dar tot reușesc să fac ceva acolo. Ce am învățat:

Salut – Tere

La revedere – Hüvasti

Mulțumesc – Aitäh

Te rog – Palun

Cu plăcere – Tere tulemast

Lucrând cu mâinile, timpul trece foarte repede. Uite așa se termină prima zi, pe la ora 14:30. Fiecare își caută gazda pentru a hotărî ce fac în continuare. Unii elevi participă la activități extracurriculare, care se desfășoară în școală după terminarea cursurilor. De exemplu Mari Ann face parte din grupul de dans tradițional, care se întâlnește în Assembly Hall la ora 16, de câteva ori pe săptămână. Așadar, mă anunță că vom aștepta la școală. Sperând la trecerea timpului, observ cum colegii mei pleacă, unii spre mall, alții spre centru, iar alții se întorc pentru un meci de baschet.

În sfârșit ne ridicăm. Ea dispare în vestiare pentru a-și lua un fel de opinci tradiționale, iar eu aștept lângă un umeraș verde, dominând marea de îmbrăcăminte și încălțăminte de acolo. Nu observasem că unii elevi aveau papuci diferiți pentru interiorul școlii, probabil pentru a  menține curățenia. Ne îndreptăm spre sala de dimineață, iar spre mirarea mea, Mari Ann mă îndeamnă să îi observ de pe scenă.  Mă simțeam oarecum ciudat, de parcă toți necunoscuții aceștia au venit să se uite la mine, nu eu la ei. Totuși, apare instructoarea, care îi aranjează corespunzător și pornește muzica. Văzusem puțin din dansurile lor tradiționale când le-am comparat cu ale noastre, dimineață, dar acum e altfel. Îi văd pe toți acești zece-doisprezece adolescenți dansând în perechi, dovedind o coordonare impecabilă, cu siguranță rezultatul unor repetiții îndelungate, dar și simțindu-se bine în același timp. Mă bucur că pot lua parte la un astfel de moment nefinisat , imperfect, neșlefuit pentru scenă. Desigur, singurele mele experiențe de a „juca pe scenă” se leagă de cântat, dar cred că pot aprecia altfel timpul îndelungat, nevăzut de „public”, petrecut în crearea unui moment. Aproape două ore zboară ca gândul și ca vântul. Tot entuziasmul zilei începe să se traducă în oboseală.

Un ultim stop al zilei are loc la cinci minute de școală, la sediul Arhivei Naționale. Din fericire pentru mine și sufletul meu iubitor de istorie, Sigrit, mama lui Mari Ann, lucrează acolo și s-a oferit de dimineață să o vizităm. Presupun că sărbătorește ceva împreună cu o colegă, deoarece mă întâmpină cu niște prăjituri irezistibile (mai ales dacă îți este foame). După această mică pauză, ea mă însoțește printre rafturile cu cărți, documente din diferite decenii sau chiar secole. Văd chiar un cotor inscripționat cu anul 1827! Ne oprim în fața celei mai vechi hărți a Estoniei, când cuprindea mai multe teritorii din Letonia sau Lituania. Apoi ea ne lasă să mai explorăm, cât își strânge lucrurile. Mă uit prin găuri iluminate la portrete ale unor oameni importanți în povestea independenței țării, citesc descrieri în engleză, iar Mari Ann îmi arată sertare ascunse cu documente din Primul Război Mondial. Întorcându-ne, mă opresc la colecția de portrete alb-negru, în relief. Nu știu cine sunt și nu înseamnă nimic pentru mine, nu cu adevărat. Dar mă bucur să văd că amintirea lor e respectată. 

Totuși, timpul trece și tace. Se apropie ora șapte. Ne urcăm în mașină, și mergem în liniște spre casă. Deși mama lui Mari Ann nu are foarte multă încredere în engleza ei, nu numai că ne înțelegem foarte bine, dar chiar vorbește și corect. La timpul cinei, am timp să stau și să vorbesc cu ea mai mult. Sigrit este curioasă ce cultivă/mânâncă românii, care este viața mea aici, ce îmi place. În sfârșit, interesul meu de o viață pentru discuțiile celor mai mari decât mine are avantaje! Îmi face plăcere să discut cu ea ca de egal la egal. În limba engleză, mai ales. Practică utilă pentru examenul oral de la Cambridge. Nu vreau să îi ocup prea mult timp, însă, și mă retrag sus, împreună cu Mari Ann. Seara trece repede, cât mai discutăm sau îi pun întrebări despre activitățile de mâine, ne relaxăm în liniște. Din nou simt forța indestructibilă de atracție spre pernă.

Marți, 23 mai. O nouă zi în care mă trezesc la ora șapte. Azi vizităm centrul orașul Tartu. După rutina de dimineață, mergem la școală, unde domnul Samuel ne explică pe larg scopul activității. Mă întreb de ce nu ne-am întâlnit direct în centru. Acum ne împrăștiem toți, să ajungem în centru cum vrem. Eu și alții alegem buzul, alții se pornesc pe jos, iau un Uber sau caută vreo trotinetă electrică. Nici nu mai sunt sigură dacă aparatul de la intrare mi-a luat banii de pe card atunci, dar măcar am încercat. Surprinzător sau nu, suntem la locul de întâlnire mai devreme decât majoritatea, așa că poposim într-o cofetărie drăguță.

În fine, ne reunim cu grupul, și suntem împărțiți în echipe aleatorii. Ghidul nostru este o hartă, unde sunt marcate toate locurile pe care să le fotografiem sau să înregistrăm un videoclip conform provocării. Eu și lipsa mea de simț al geografiei ne luăm după estonienii cu harta în mână. Ne învârtim pe străduțele drăguțe printre statui ale unor personalități istorice, ambasade, Universitatea din Tartu, ruine romane ale unei cetăți și alte locuri turistice. Când ajungem la Podul Îngerului și al Demonului, o estoniancă ne povestește despre superstiția că dacă traversezi podul cu ochii închiși ți se îndeplinește o dorință. Mă anunț să merg cu ochii închiși, din dorința să fac și eu o provocare, în timp ce Mari Ann mă filmează. Am menționat lipsa mea de orientare? Gazda mea m-a oprit pe la jumătatea podului pentru că urma să mă izbesc în marginea din stânga. Nu-mi regret alegerea totuși.

După atât plimbat de colo-colo, ne dă târcoale foamea sau oboseala. Sau amândouă. Pe la amiază, mergem la un magazin din apropiere (biscuiții Belvita au fost foarte buni), apoi ne adunăm lângă o clădire modernă, ascuțită, cu sticlă neagră. Unii cumpără mâncare de la restaurantul cu auto-servire, alții stau (ca mine, care mă focusez pe biscuiți). Oricum locul e unul frumos, în față există niște scări, pe care se adună localnici pentru a se opri și a se uita la râu. Unii citesc, alții lucrează la laptopuri. Ca în orice oraș mare.

Totuși mai avem o destinație, Muzeul Național din Tartu. Așteptăm autobuzul în stația de la doar o stradă de popasul nostru. Un scurt drum mai târziu, ajungem la un muzeu uriaș, iar la două strade distanță se poate observa o casă răsturnată. Nu pe o parte, ci cu susul în jos. Probabil că ea nu simte o forță indestructibilă de atracție către Terra. Oricum, intrăm cu toții la parter, după care ne risipim în grupuri mai mici. Trecând prin coridoare a căror podea imită un râu și produc sunete de pești și stropi de apă stropindu-se, vedem case tradiționale ale predecesorilor estonienilor/balticilor și stilul lor de viață. Bineînțeles, apar fauna și flora specifică, iar o anume imitație a unui strigăt de urs e surprinzător de corectă. Și zgomotoasă. Pe unii pereți proiectează vechi desene animate estoniene, create în același stil post-sovietic că nu puteau să nu ți se pară familiare.  La etaj, expozițiile variază de la lucrări din ață întinsă pe ace pentru a crea diferite forme, la costume tradiționale din diferite zone sau ere, la o expoziție a rochiilor de mireasă de-a lungul anilor. De asemenea, găsim o zonă cu genți din o grămadă de decenii și stiluri diferite, dar și o colecție de pungi de plastic cu aromă de comunism. Observăm prin găurile podelei o expoziție de trăsături și alte asemenea vehicule, la care nu putem ajunge de jos. Nu mai zic de acele locuri, mici ca niște igglu-uri, lungi cât un butoi, în care îți plecai capul să intri și abia încap doi oameni. Într-un astfel de loc, văd o colecție fascinantă de medicamente, seringi, uniforme de pe timpuri de război. O expoziție centrală este cea a istoriei Estoniei până în prezent, dar aici nu mai văd nicio descriere în engleză, așa că Mari Ann îmi explică mai pe scurt despre ce e vorba.

Ne apropiem de finalul programului, obosiți de atât mers peste tot. Ne mai adunăm lângă niște exponate, pietre și unelte paleontologice.  Eu le aud pe Daria și Georgiana că merg la un meci de baschet pe la ora șapte, pentru că gazdele lor, Rika și Ada, merg cu prietenii lor și le-au cumpărat bilete. Cum eu și Mari Ann nu aveam nimic planificat, o întreb dacă pot merge, iar ea e dispusă să mă ajute. Mai ales că va merge mai târziu și ea la o repetiție cu majoretele. După vreo două telefoane pe la parter ca să înțelegem de unde se pot cumpăra biletele, Mari Ann mă scoate din încurcătură. În jur de ora trei, plecăm acasă cu tatăl ei, întors din Slovenia și stabilim că va veni cineva după mine seara.

Sus, o întreb de vreo trei ori care sunt numele stațiilor de la care trebuie să plec, deși nu era deloc complicat. Stația de autobuz e la o stradă distanță de casa ei, iar locul sosirii e chiar unde ne-am oprit azi. Eu mă schimb, iar ea pleacă la repetițiile ei. Între timp, mama ei se întoarce acasă (ea lucrează de la ora nouă la ora cinci), și pe la șase mă cheamă jos la niște paste gustoase. Tatăl ei mă informează că meciul dintre echipa din Tallinn și cea din Tartu merită văzut, iar eu îi mulțumesc. Bine, eu merg mai mult să fiu cu prietenele mele decât din pasiune pentru sport, dar nu contează.

 Mă pregătesc din timp și sunt la stație cu vreo zece minute înainte. Tocmai pentru că eram atât de relaxată, ratez primul buz, dar din fericire mai vine unul. Ajung acolo prima, înainte să înceapă meciul oricum. Într-adevăr, nu e un eveniment oarecare. Când în sfârșit mă întâlnesc cu fetele și ne îndreptăm spre sală, nu pot să nu observ spiritele entuziasmate, simplul număr uriaș de spectatori, zgomotele atotcuprinzătoare și atmosfera de așteptare. Dar când ajung în sala propriu-zisă, parcă luată dintr-un film american, nu mai știu unde să mă uit. Până ne înțelegem între noi și găsim niște locuri într-o tribună, prima repriză începe. Durează puțin până realizez cine e Tartu, cine e Tallinn, ca să știu cu cine să țin. La fel îmi mărturisește și Daria. Mai trag un ochi și la banda universității probabil, care mai cântă câteva note din „Seven Nation Army” la vreun strop de liniște. Scorul plimbă favorul de la o echipă la alta, dar parcă Tallinn-ul are mai multe lovituri de două sau trei puncte. Dacă vrei să schimbi scena, poți să te uiți la vreun antrenor stresat la costum cu patru ace sau un cameraman care învârte camera în căutarea unghiului perfect. Sau bineînțeles, privind numerele majoretelor în pauzele dintre reprize. Noi ne simțim bine, dar gazdele noastre sunt cam preocupate cu șansele tot mai mici ale Tartu-ului de a câștiga. Echipa se luptă până în ultimul moment, dar nu pot învinge punctajul considerabil mai mare al Tallinn-ului. Cel puțin gazdele noastre nu păreau foarte afectate, totuși. Oricine ar fi câștigat, mi-ar fi plăcut experiența asta. Nici nu mai știu câți euro am dat pe bilet, dar merită.

Se face ora zece și ceva, dar soarele abia dacă vrea să apună. Din fericire, Mari Ann tocmai se întorcea acasă, așa că vine ea după mine. Până mai intrăm pe la același magazin, până ajungem la destinație, până mai împart impresii despre meci, și ziua începe să pară la fel de lungă ca o zi de post. Simt o forță de atracție spre pernă…

Miercuri, 24 mai. Azi e ziua drumeției. La micul-dejun, Sigrit se consultă despre ceva cu soțul, fiica și fiul ei, jumătate în estoniană, jumătate în engleză, ca să înțeleg și eu. Eu mânânc în liniște până când îmi cere și mie părerea despre un stil de „merch” pe care arhiva vrea să îl lanseze. Aleg schema de culori mai pastelată în detrimentul celei albastru-închis, dar design-ul de totebag nu face decât să îmi întărească hotărârea de a face rost aici de unul, după ce am văzut toate fetele cu toate modelele drăguțe pe care le au.

Ne întâlnim în fața școlii, la un autobuz. Pe drum, mă uit pe geam la câmp, îl folosesc ca start de conversație cu Mari Ann și aflu cum arată un câmp de flori de cânepă. Primul stop e la un fel de cabană de munte, unde câțiva ghizi organizează drumeții prin munți, pe traseul amenajat, pe jos sau cu o „hike-bike”. E, aici am pus-o. Știam, faptul că nu știu să merg pe bicicletă va veni într-o zi să mă chinuie, dar nu credeam că ziua aia va fi azi. De fapt, chestia asta e un hibrid între trotinetă și bicicletă. Dar ghici cine nu are echilibru. Din fericire, toți am fost echipați cu căști, iar ghidul e un om foarte răbdător și înțelegător. Evident că rămân coadă de grup, dar asta e. Important e că pădurea e frumoasă, și mai inspirăm și noi oxigen de calitate. După mult urcat (a se citi efort), poposim într-un loc deschis, gustăm o banană, un măr, bem apă, facem poze, ne apropiem de râu, iar unii se avântă printre pietre sau pentru a fi luați în vizor de lipitori (vezi Rareș). Pe mine se așează o căpușă, dar eu mă întreb ce fel de păianjen e, până când o ia doamna Miriam. Gata cu statul. Acum urmează coborârea. Decât să prind viteză în a cădea, prefer să cobor pe lângă bicicletă. Când ajungem în sfârșit la șosea, ghidul (care nu mă slăbise din ochi), mă întreabă din nou dacă aș vrea să merg pe jos. Eu accept, deși mă simt vinovată că las bicicleta acolo și trebuie să vină o mașină să o ia. Pe lângă mine, lumea se îngrijorează dacă e vreo problemă, dar eu îi liniștesc, ușurată că le pasă de binele meu și că nimeni nu mi-a spus ceva despre inabilitatea mea de a merge în ritmul grupului. Deși drumul în față e drept, și doar la un moment dat trebuie luat la dreapta pentru a reveni la cabană, ghidul mă lasă în grija câtorva estonieni, dar nu pot să meargă atât de încet ca mersul meu alert. Până la urmă, el se întoarce să îmi țină de urât. Deși nu îmi displăcea să fiu singură (aveam timp să mă uit pe sus și mă simțeam în siguranță), răspund la întrebările sale. Și el e interesat de natura noastră, ce cultivăm (vezi o repetiție?), ce stil de viață avem, viața modernă. Cred că părul lui alb îmi aduce aminte de bunici, și îi povestesc de viața lor la țară, de pădurea bunicului, de timpurile din copilărie pe care le-am petrecut acolo. Nu știu cum aduc subiectul la istorie tot timpul, dar îl aduc. Cumva ajungem la opiniile sale despre războiul din Ucraina și migranții ucranieni. Îl șochez când îi explic cât de aproape de frontieră locuiesc. Nu mă miră că un om care intră în contact cu foarte mulți turiști stăpânește bine limba engleză. Discutăm chiar și despre părerea tinerilor despre agricultură. După el, estonienii vor doar locuri de muncă la birou. Eu nu am putut să nu fiu de acord (cineva de aici vrea să dea la medicină), dar tot văd un potențial, cel puțin la noi, care avem un pământ atât de fertil, iar cerere de produse bio, organice există. Poate dacă Guvernul ar susține/subsidia astfel de practici mai mult… Oricum, termin o propoziție și realizez că dau cam mult din mâini. Latinitatea românilor… Șiii apare de nicăieri silueta cabanei. Până am ajuns eu, restul grupului s-a odihnit. Se pare că sunt la timp pentru împărțirea a cincizeci de euro din bursele Erasmus.

Nu peste mult timp, călătorim din nou, spre „Meenikunno Bog” (da, cel mai probabil estoniana și celelalte limbi baltice seamănă doar cu finlandeza sau maghiara, din toate limbile europene). Aici găsim o mlaștină. Primim foi cu „nature bingo”, adică trebuie să găsim toate plantele de pe listă. Eu și Mari Ann trecem la treabă, deși mai mult ea conduce și eu o urmez. Ea are mai mult noroc cu plantele, eu cu insectele, mai ales libelule colorate viu. Ne aventurăm puțin mai adânc decât restul în căutarea unei plante carnivore, roșii, dar degeaba. Cineva ne vinde un indiciu, că ar crește lângă apă, dar înaintăm până la lac fără succes. Măcar fac câteva poze. În puterea amiezii, ne întoarcem pe un drum fără pic de umbră, care pare interminabil. Plus că foamea își face simțită prezența. Ne orientăm după plantele sau arbuștii mai deosebiți pe care îi observasem înainte. Într-un final, urcăm un deal cu arbori înalți (adică multă umbră) și găsim picnicul în toi. Estonienii pregătesc castraveți murați, frig niște cârnați mici și groși pe grătarul de acolo, iar românii mei scot la înaintare zacusca, pâinea, dulceața, romul și pufuleții (mulțumim Flavius). Ne așezăm pe unde mai găsim loc, discutăm, iar eu scot dulceața de căpșuni pe care am luat-o de acasă (cumpărată 😉

Eu mânânc cu poftă, dar când termin observ că nimeni nu s-a atins de borcan, așa că încep să fac reclamă. Mari Ann descoperă pufuleții românești și are ideea genială de a-i combina cu miere. Credeți-mă, funcționează atât de bine, încât influențează altcineva să înlocuiască mierea cu zacuscă. Până la urmă, mă leg și de un cârnăcior între două felii de pâine și un baton Rom (bineînțeles că era în primul rând pentru estonieni, dar au rămas destule batoane oricum). Ne mai învârtim unii pe lângă alții, mai pun mâna pe un măr, până ne terminăm rezervele de apă și vine timpul să plecăm. Strângem totul frumos, ne împărțim căratul după puteri și ne aruncăm în scaunele autobuzului. Drumul înapoi e neașteptat de liniștit, probabil simțindu-se lipsa adolescenților care se bucură de „coma alimentară” în care se află. Să fie poate ora patru. Plecăm în mașina lui Mari Ann, în timp ce piesa „Catalonia” de Vance Joy îmi cântă pe fundal. Se potrivește sentimentelor pe care le nutresc pentru viitor. Vine vara, câte posibilități, câte responsabilități… Și îmi vine greu să cred că deja e sfârșitul zilei de miercuri. Adică a trecut jumătatea săptămânii mele aici, iar luni deja pare departe. Interesant.

Acasă, am luat masa cu părinții și fratele lui Mari Ann. Ea plecase la repetiții de dans tradițional. Părinții ei mă întreabă despre ziua mea. Mama ei îmi oferă o supă cu Sauerkraut, tradițională la ei, iar tatăl e curios despre România, ce cultivăm (vezi o repetiție?? Nu aș fi putut să inventez nici dacă aș fi vrut, toți au pus exact acceași întrebare.), ce fel de viață am acolo, ce vreau să fac în viitor (spoiler alert: medicina sună bine peste tot). Din nou, îmi face plăcere să discut cu niște adulți și să văd opiniile lor, viziunea lor despre viață, și în același timp să fie interesați de gândurile mele. Formidabil, știu, dar reușesc să trag paralele între România și Estonia prin trecutul nostru comunist, opresiv. Ceea ce nu am exprimat a fost faptul că estonienii s-au descotorosit mai ușor de trecut. Noi încă fugim de el, sau din el, sau de către el, sau spre el, același lucru. Că e bine sau rău nu pot să mă pronunț, adevărul e mereu undeva la mijloc. Mai ales Sigrit, mama ei, mi-a transmis frica (de înțeles) față de ruși și de simpatizanții lui Putin. Și neîncrederea de la început, că ar putea exista un război contemporan cu noi, atât de aproape. Presupun că sentimentul de patriotism e mai mare la un popor de un milion de oameni decât la unul de douăzeci. Se împarte la mai puțini oameni. Dar nici unii, nici alții nu ar trebui să agonizăm pe o astfel de temă prea mult.

Îmi place că timpul cinei e timpul socializării. În rest, nimeni nu mă deranja dacă nu era nevoie. La momentul potrivit, mă duc sus și profit de timpul liber dând un telefon acasă și povestind despre ce am experimentat aici. Procrastinez puțin un duș, apoi ocup baia cât am nevoie, și termin când se întunecă și Mari Ann se întoarce. Ziua de azi a înmulțit forța de atracție spre pernă cu doi.

Joi, 25 mai. Azi are loc Ziua Sportului Elevilor, așa că ne adunăm prin tribune. Unii băieți se oferă să participe la alergat, împreună cu estonienii. Noi ceilalți ne sfătuim ce să facem astăzi, din moment ce avem vreo două ore și ceva libere. Ca să nu îi deranjăm de la acgtivitățile lor, prindem un moment de pauză în care o anunț pe Mari Ann că plec în centru și mă întorc la școală. Cum am rămas numai români, ne trezim că eu, Daria, Georgiana și Ștefan nu știm cu ce să ajungem la mall. Până la urmă el ne convinge să luăm un Uber. Fetele au mai mers prin mall-uri cu gazdele lor, așa că vreau să profit de ocazie și să îmi arate și mie ce să văd. Ne oprim pe la Tiger, o firmă din Danemarca aparent, unde găsesc ochelari de soare drăguți, în formă de flori, inimi. Georgiana găsește un totebag pe care nu l-a luat ieri, iar noi mai explorăm până când ni se face foame și oprim la un Kfc. Aici mâncăm fără să ne grăbim, dar ne stresăm puțin să ajungem la timp la școală. Din fericire, Uber-ul nu dezamăgește și suntem acolo chiar prea devreme. Domnul Samuel ne înmână un pachet de cărți și jucăm Uno, să mai treacă timpul. Într-un final, ne adunăm toți românii într-o sală de clasă, deoarece estonienii erau ocupați cu teste sau cu ziua Sportului. Aici o profesoară amabilă ne ține un workshop în care să reflectăm la experiențele noastre în Estonia, și desenăm pe o foaie de flipchart ce luăm în „valiza” noastră. La final, unele încercări de a lipi foile drept pe perete eșuează grav, dar totul se termină cu bine.

Ultima noastră activitate într-o sală de clasă e să creăm un logo al mobilității în Canva. Fiecare dintre noi primește un laptop, depozitat într-un dulap prevăzut și cu încărcătoare. Dificultatea este în a schimba limba în engleză, programul în sine fiind foarte accesibil. Din nou se face ora două, iar noi suntem obosiți. Fiind puțin dezorganizați, Samuel insistă că vizionarea unui film la școală nu e obligatoriu, dar părerile sunt împărțite.

Eu tot nu am făcut rost de un totebag, așa că hotărăsc cu Daria și Georgiana să mergem la alt mall, pe care ele îl cunosc, și apoi să ne întoarcem la școală. Însă gazdele lor au alte planuri pe seară. Totuși, luăm autobuzul spre centru, dar ne despărțim de Georgiana deoarece caută altceva, apoi pleacă acasă. Eu și Daria luăm cu asalt mall-ul și ea mă duce la un fel de „Cărțurești”. Nici nu știu unde să mă mai uit. Sorbim din ochi toate titlurile în engleză, ne apropiem de lucrurile frumoase. În timp ce prietena mea e în căutarea unor cadouri, eu pun mâna pe un jurnal extraordinar cu un aspect vintage și efectiv nu îl pot pune la loc până nu decid să îl cumpăr. În curând zăresc și un totebag încăpător, cu flori cu aspect pictat, cu culori de apă. Nici Daria nu scapă cu mâna goală. Mergem pe rând la casă, iar apoi ieșim fericite. Avem timp de omorât. Ne uităm în toate vitrinele, și din toate magazinele de haine disponibile, tot alegem până la urmă un H&M, unde văd o rochie pe care o admirasem în aplicație. Și mă gândesc de ce să nu o iau? Prețul e același, bani mai am, plus că nu mă plictisesc așteptându-o pe Daria. Facem o întoarcere și revenim la același magazin pentru niște insigne simpatice cu steagul, stema sau forma Estoniei. Lăsăm să bată vântul la ele în urma noastră. Ne spunem una alteia că acum e clar că suntem turiști, dar ce contează. Ultimul nostru scop e o înghețată. Nu știu de ce m-am fixat pe asta, dar am zis că poate  nu voi avea altă oportunitate.

Intrăm într-un supermarket, iau eu aflu că există înghețată cu KitKat?? Ne mai fâțâim pe acolo, dar se apropie ora cinci și Daria trebuie să plece. Ieșim afară să ne savurăm alegerea. Râdem, glumim, dar ne oprim când auzim două doamne vorbind română între ele la zece metri de noi. Care sunt șansele unei așa mari concentrații de români pe metru pătrat în centrul Tartu-ului? În fine, Daria pleacă în drumul ei, iar eu mă îndrept spre prima stație de autobuz și cer niște lămuriri despre traseu de la Sigrit la telefon. Din fericire, nimeresc în autobuzul bun, dar îmi ia puțin până înțeleg că trebuie să stau aici până în ultima stație, apoi să îl prind pe cel care face legătura, ruta inversă practic. Ultima stație e cam pustie, așa că ascult de impuls și apelez din nou, dar chiar atunci văd autobuzul meu și încep să alerg spre el, pentru că ușile se închid. Pfiu! Bine că l-am prins. Acum aștept numele aceeași stații de la care am plecat marți, cu atenție. Drumul nu durează mult. În curând mă dau jos, puțina ploaie se oprește, iar eu mă îndrept spre destinația mea. Mama lui Mari Ann pare ușurată că am ajuns acasă și îmi promite o cină înainte să revenim la școală pentru film. Eu merg sus și mai vorbesc cu gazda mea despre ce am făcut astăzi, ca să treacă timpul. Coborâm, luăm masa împreună cu restul familiei, și plecăm.

După cum estimasem, jumătate dintre noi vin la film, iar cealaltă jumătate merge la grătarul organizat de o estoniancă. Cum filmul nu e la fel fără gustări, e nevoie de popcorn. Ei ne invită în cancelarie, unde spre uimirea noastră, au dotări la care noi nici nu ne-am gândi într-o cancelarie. Cuptor cu microunde, chiuvetă, imprimantă 3D, simplul spațiu imens al sălii. Doamnele profesoare care ne însoțesc par la fel de impresionate. Revenim la videoproiector. Estonienii au adus și dulciuri ale lor pentru a le încerca. Mari Ann alege minușios toate tipurile și îmi face un clasament bazat pe părerea ei personală. Acum sunt și curioasă să le încerc. Samuel ne spune că putem alege ce film să vizionăm pe baza a trei trailere. Majoritatea clar alege filmul cu un băiețel pescar. Gazda mea pare la fel de entuziasmată și îmi explică că acel film a fost premiat și e îndrăgit de oameni. Povestea începe într-o epocă comunistă, la moartea lui Stalin, pe care eu o cunosc doar din poveștile bunicilor, străbunicilor. Totuși, multe personaje suferă de pe urma comunismului: situația mizeră a tuturora, cozile interminabile, baronii locali cu care nu te poți pune. Sunt sigură că nu doar estonienii rezonează cu astfel de teme. Însă conflictul principal se naște tot în jurul băiatului, filmul fiind unul de coming-of-age. Chiar dacă îndură multe nedreptăți, finalul său e unul optimist, plăcut. De asemenea, s-a terminat și cu ce pufuleți, popcorn și dulciuri au mai rămas. La final, Samuel explică din nou de ce unele gazde nu pot veni cu noi la Tallinn mâine, pentru că au test sau alte obligații, iar finalul de an nu iartă pe nimeni.

Știam că Mari Ann nu poate veni, așa că mă gândesc la ziua de joi ca la ultima noastră zi. Bineînțeles că ea mă surprinde cu un cadou din partea ei și a familiei ei, cu niște „rye bread” (pe care am tot complimentat-o), și două cutii de bomboane. Îi mulțumesc frumos, deși nu e nevoie, pe lângă faptul că mama ei îmi dăruiește un DVD cu flora și fauna Estoniei. Din nou, ea pleacă seara la repetiții, iar eu încep să îmi refac bagajele. Și să meditez la cum voi închide o valiză care abia se închidea cu lucruri în plus?

Vineri, 26 mai. Trezirea la ora șapte, deși plecarea din stație e la nouă fără un sfert. Rutina de dimineață, îndesarea bagajelor cu ajutorul a cât mai multor mâini posibile, coborârea la masă. Relaxarea lor îmi dă toată strictețea ceasului cu care sunt învățată peste cap. Sigrit începe discuțiile de rămas-bun, sperând că totul a fost bine, iar eu îi mulțumesc pentru că a fost  o gazdă atât de bună, primitoare, înțelegătoare. Împreună cu tatăl ei, ieșim afară, facem o poză de amintire, ne îmbrățișăm și ne luăm rămas-bun. Mari Ann se urcă la volan, iar eu mă grăbesc să iau centura, știind că e târziu și deja primiind mesaje pe grup că doar eu și Daria lipsim. Ajungem rapid la gară, gazda mea mă ajută cu valiza, dar tot trebuie să stăm puțin să ne îmbrățișăm de rămas-bun. După care mă observă profesoarele și o zbughesc (pe cât posibil) în trenul aglomerat (de valizele noastre). Imediat sosesc Daria și Rika, gazda ei, în timp util și suntem gata să plecăm. Cum acest drum durează vreo două ore, profesorii ne înmână un fel de bingo personal și trebuie să ne plimbăm de la unii la alții, întrebându-ne dacă ne potrivim la „Îți place culoarea roșu?” sau „Ai autograful unei persoane celebre?”. Nu știu dacă ceilalți pasageri apreciază toată mișcarea, dar nu a zis nimeni nimic.

Cum am fost și duminică în Tallinn, nu mai aveam de văzut ceva absolut nou. Totuși, suntem din nou împărțiți în echipe aleatorii, instalăm o aplicație și explorăm centrul vechi pentru a îndeplini provocările. Ne bucurăm și de monumente pe care nu le observasem data trecută, și un loc cu o panoramă de tablou asupra centrului.  Nu sună greu deloc, dar combinat cu vântul puternic și destul de rece, urcatul și coborâtul continuu la stânga și la dreapta, obosești fără să îți dai seama. Eu și Rika rămânem mai în spate, în urma entuziaștilor din echipa noastră. Ne plângem de oboseală și de foame și e amuzant cât de aproape am stat una de cealaltă și abia ne-am zis câte ceva. Văd de ce ea și Daria se înțeleg foarte bine. Într-un final, ne reunim și hotărâm să luăm ultima masă în Tallinn la Viru Keskus, un mall din apropiere (keskus înseamnă mall). Aici le regăsesc pe Georgiana, gazda ei Ada și pe Daria. Împreună mâncăm de la o pizzerie arătoasă. Din păcate, nu mai avem timp să vizităm un muzeu al jocurilor video, iar estonienii trebuie să prindă trenul înapoi spre Tartu. Lângă ieșire, schimbăm ultimele impresii, lumea se îmbrățișează, se fac poze, totul în promisiunea că în octombrie vor veni ei la noi. Ironia sorții că după ce se adună toți, încep să alerge Alex și Ioana după Rasmus că și-a uitat ceva. Noi, românii hotărâm să mai stăm prin mall, dar până la urmă hotelul nu e departe și fiecare a mers înapoi când a vrut, numai să fi intrat în posesia cheii de cameră de la Rareș. Cum camerele aici sunt de două persoane, iar data trecută Georgiana a stat singură, acum eu aleg să stau singură. Dau vina și pe acel matcha pe care mi l-am cumpărat, dar cred că m-am simțit prea bine singură. Știind că avem zborul pe la ora cinci dimineața, aleg să mă culc la ora unsprezece. Mă întreb dacă pentru două ore a mai avut rost să dorm.

Sâmbătă, 27 mai. Ora unu și ceva. Bine că aud alarma, altfel ar fi trebuit să mă trezească fetele prin ușile încuiate. Mă chinui să termin niște biscuiți care nu mai încap în bagaj, mă schimb, fac un efort să țin ochii deschiși și sar pe valiză, numai-numai să se închidă bine. Ca de obicei, tot stresul meu înseamnă că sunt printre primii gata de plecare, și credeți-mă nu e ușor să fii plictisit când vrei să dormi. În fine, toată lumea apare jos, se predau cheile, se cheamă Uber-ul. Când mă trezesc e noaptea și când ajungem la aeroport e tot noaptea. Oricum, nu avem nicio problemă cu timpul, ba chiar mai stăm pe bănci și bem o cafea sau mâncăm o gustare. Prindem în aeroport răsăritul, dar cu siguranță nu sunt singurul pasager din avion care încerca să închidă ochii. Într-o oră și ceva, iată-ne din nou la Varșovia, cu o escală de patru ore. Ne plimbăm puțin să ne dezmeticim, apoi doamna Nanu ne spune să ne organizăm să mâncăm. Fiecare își ia ce vrea, dar eu știu că am ajuns cu o salată gustoasă cu somon, avocado, omletă. Și un iaurt cu mango și chia ca desert. Poate chiar m-am lăcomit la prea multă mâncare, dar știind ce zi ne așteaptă, nu a fost o alegere rea. Ne mai întindem pe aceleași bănci de metal, vizităm căsuța Telekom cu încărcătoare, iar timpul trece. În curând, ziua e în toi și noi așteptăm să înceapă boarding-ul pentru zborul la București. La poarta aceia parcă s-au adunat toți românii. Aeroporturile sunt o mare de etnii, religii, naționalități, dar la poarta aceia era o enclavă de români. Ei bine, aici realizăm că ne-am pierdut privilegiul de a vorbi tare în public despre orice, știind că marea majoritate nu te va înțelege.

După o mică întârziere, văd că întrăm într-un avion mai mare, cu șase scaune pe rând, dar desigur că eu nimeresc pe coridor, așa că am cel mai puțin spațiu pentru un rucsac care oricum nu încăpea. Asta este. După o durată asemănătoare de zbor, ajungem la București în toiul zilei, în ploaie. Tot așteptăm să ne apară bagajele pe bandă, dar din nefericire pentru mine, valiza mea nu scapă doar murdară, ci și fără o roată din față (noroc că mai poate fi sprijinit pe spate). Bineînțeles primul meu instinct e să fac haz de necaz. Ce să mai zic?

Flămânzi și obosiți, ne orientăm pe lângă un Auchan ca să mai cumpărăm ceva, până e timpul să mergem spre autobuz. După o pauză, pornim din loc și ieșim afară, prin aglomerație, ajungând cumva la refugiu. Autobuzul roșu are scris clar ruta București-Rădăuți și avem noroc. Ocupăm toate locurile rămase libere, mai ales în spate. Cei mai mulți ne lăsăm cuprinși de mrejele somnului, și bine facem, pentru că, spre finalul drumului, spre ora zece să zicem, șoferul începe să bage viteză ca să ajungă la miezul nopții la Rădăuți. Gropile nu se joacă, mai ales dacă nimerești ca mine pe un scaun mișcător, ba la stânga, ba la dreapta. Până atunci am avut destul timp totuși. Cumva, pe la doisprezece noaptea, ne regăsim în Rădăuți și ne căutăm bagajele și părinții. Unul mai obosit ca altul, dispar încet-încet până când nu mai rămâne nimeni.

Și uite așa-i cu mobilitatea Erasmus+. Dacă ești selectat, te bucuri de experiențe aparte, dacă nu, trebuie să mai încerci și la anul. Tot schimbul intercultural care are loc te poate lăsa cu idei, adică uite ce ar trebui să implementăm și noi sau cu un gust amar, uite ce au ei și noi nu avem (țin să menționez că aici funcționează cu dus-întors, de exemplu unii estonieni păreau încântați de ideea de a studia într-un „castel”, în cuvintele lor). Bineînțeles, toată problema poate fi rezumată la faptul că nimeni nu îți dă pe tavă cum să rezolvi o problemă. Și nu neg că e mai ușor să guvernezi o țară mai mică, motiv pentru care tot aparatul burecratic inflamat cu nimicuri nu are niciun rost. Poate că e nevoie de mai multă eficiență. Sau poate ar trebui să considerăm exemplul Estoniei în orar. Magazine care se deschid la zece, munca la nouă, școlile la nouă sau zece. Desigur, se mai poate trezi și patriotistmul pe care nu știai că îl ai când vorbești despre țara ta, limba ta, istoria ta. Alte efecte adeverse pot include dar nu se limitează la: prietenii noi, prietenii cu oameni de alte naționalități, o creștere a încrederii în sine, ruperea de cotidian, dezvoltarea adaptibilității în situații neprevăzute și altele. Cred că oricine ar putea beneficia de o astfel de oportunitate. Știu că eu am făcut-o.