Când ești în Roma, te poartă precum romanii…
În a doua decadă a lunii aprilie din acest an, am dobândit statutul de beneficiari ai unei frumoase oportunități, aceea de a participa la un curs de formare desfășurat la Europass Teacher Academy din Roma. Purtând o denumire interesantă – „Integrating Creativity and Innovation into Teaching” – cursul a reușit să se ridice cu mult deasupra așteptărilor noastre. Cum a fost cu putință o astfel de experiență? Răspunsul este cât se poate de simplu: prin intermediul unei mobilități cuprinse într-un proiect Erasmus+ derulat la nivelul instituției de învățământ în care ne desfășurăm activitatea. În fiecare dimineață, timp de o săptămână întreagă, am călătorit aproximativ o jumătate de oră cu metroul de la Via Coriolano până în Piazza Dela Repubblica, am străbătut apoi, cu pas susținut, timp de câteva minute, bulevardul numit Via Nazionale, poposind sumar pentru a „agăța” o cafea menită să ne strecoare neliniștea printre neuroni. Ne-am petrecut cele cinci zile de curs într-un spațiu luminos, elegant, modern și primitor din Academie, într-o clădire veche dar bine întreținută, situată pe marginea unei străduțe pavate cu piatră cubică, având un nume cu sonoritate interesantă: Via dela Cordonata, numărul 3. Sediul Academiei se găsește nu foarte departe de Forumul lui Traian (la vreo zece minute de mers lejer) sau, altfel spus, nu departe de inima istorică a Romei, de ruinele și comorile arheologice, veritabile puncte de atracție ce acționează precum un magnet asupra turiștilor din întreaga lume. Străduța pietruită, înghesuită între clădiri cu două niveluri, lasă vizitatorului impresia unei descinderi în timpuri apuse. Nivelul solului se înclină suav, terminându-se într-un mic dar aglomerat spațiu de parcare, nu înainte ca aleea pietruită să îmbrățișeze un mic izvor de apă potabilă pe care locuitorii Romei îl numesc „Nasone”, unul dintre cele aproape două sute de astfel de surse de apă. Academia… În spatele ușii din lemn masiv, frumos vopsite, te așteaptă un hol îngust, bine luminat, care, în față se suspendă în corpul unui birou, dar se ramifică promițător atât câtre stânga, spre spațiile de învățare, cât și spre dreapta, spre un discret spațiu de loisir, cafea și gustări.
Trainerul nostru a fost Pietro Antichi, un tânăr italian îndrăgostit de cultura Renașterii, de artă și muzee, un om inteligent și jovial, cu un zâmbet cald, strălucitor și sincer. Născut în Siena, dar cu o activitate pedagogică în Florența, Pietro a devenit formatorul nostru entuziast, reușind să transforme cinci zile de efort educativ într-o frumoasă și imposibil de uitat aventură a descoperirii, a învățării și a cunoașterii de sine. Deși motivațiile fiecărui participant au fost, cu siguranță diferite, totuși, prin efortul moderatorului, grupul de cursanți nu foarte numeros s-a transformat într-o comunitate de învățare centrată pe aceleași principii și valori. Pe parcursul orelor petrecute împreună, am răspuns cu entuziasm provocării de a ne implica în multe activități captivante, atent pregătite și orchestrate în mod inspirat de către trainerul nostru. Pietro nu doar că ne-a prezentat o succesiune de aplicații informatice utile demersului didactic, dar ne-a explicat cu multă răbdare și tact modul în care acestea pot fi folosite pe durata orelor de curs cu elevii. Ne-am angajat în exerciții amuzante de cunoaștere și comunicare, am inventat un nume creativ grupului nostru, pe care l-am supus la vot, am realizat promovarea unui produs original, pentru care am elaborat un afiș publicitar. Am întreprins multe activități cu un singur scop: acela de a ne cunoaște și de a interacționa, de a schimba impresii și experiențe despre propriile cariere, țări, școli, sisteme educaționale, despre ceea ce ne motivează în profesia noastră, despre dificultăți, provocări și speranțe… Am interacționat cu o ușurință firească, limba de comunicare fiind engleza, am glumit, am zâmbit și am râs sau am conversat sobru, am stabilit punți și legături frumoase între culturi, am împărtășit experiențe personale, așteptări și aspirații. Grupul nostru de studiu a avut puțini membri, însă a dobândit entuziasm nemărginit și infintă energie pozitivă: Ingrida și Daiva, două doamne profesoare distinse din Vilnius (Lituania), Galya, Hristina și Stanimir, trei profesori simpatici din Plovdiv (Bulgaria), Leonardo, un spirit vivace și entuziast, profesor de limbă engleză în Roma, Angelica Popovici și subsemnatul, profesori la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți. În prima zi de curs, după ce fiecare participant și-a prezentat propria școală, am stabilit definiții pentru creativitate, am descoperit și exersat aplicații informatice, am realizat un amuzant exercițiu de comunicare non-verbală și interacțiune, mimând coordonatele unui grup statuar. În a treia zi de curs, am realizat o întâlnire comună cu alte gupuri de cursanți din Academie, am devenit protagoniștii unor exerciții-surpriză extrem de antrenante și, în aceeași măsură, amuzante, pregătite abil de Pietro, apoi ne-am desfătat cu bunătăți de prânz, conversând lejer despre filosofie, film, muzică, istorie, cultură și civilizație, gastronomie ș.a.
Câteva aspecte sumare despre cazare: am locuit într-un apartament cu două camere situat pe Via Coriolano, într-o zonă destul de bună a Romei numită Tuscolano, denumire ce amintește parcă de Cicero, cu ale sale cărți de popularizare a filosofiei grecești, „Tusculanae Disputationes”. Apartament curat, confortabil, echipat cu tot ceea ce este necesar unei vieți tihnite, decente, cu un balcon din care puteai să experimentezi pulsul febril al unei străzi fără odihnă, arteră citadină flancată de magazine și străbătută fără încetare de șirurile neobosite de trecători. Un aspect mai puțin plăcut legat de cazare, cu riscul unei oarecare indiscreții, este cel cu privire la vecinii de la etaj, un cuplu de italieni destul de… neliniștiți, parteneri de neostoit dialog, conversând zgomotos la cele mai puțin obișnuite ore din amurg și, mai ales, din plină noapte.
Roma ne-a lăsat impresia unui imens furnicar, un stup zgomotos de albine, uriaș vârtej urban de impresii, de sunete, culori, gusturi și mirosuri. Spectacolul urban se concretizează într-un trafic neîntrerupt de autobuze, autoturisme, vehicule de tot felul, roiuri de motorete, scutere și trotinete electrice, acompaniate de mulțimile de trecători angajați într-o frenezie perpetuă pe scena neîncăpătoare a trotuarelor, precum membrii unei orchestre rămase fără dirijor. Clipă de clipă asiști cum torentul nesfârșit de turiști se revarsă de colo-colo, un amestec nederanjant de “stranieri” și localnici. Vitrine elegante, magazine sofisticate, restaurante dichisite, clienți pedanți, oameni curioși, turiști cu hărți și telefoane în mână, căutând câte o destinație numai de ei știută… Atitudini și fițe, infinite șiruri de fotografii, râsete și zâmbete, vorbe rostogolite sau aruncate glumeț dintr-o parte în alta, în toate limbile posibile și imposibile ale Pământului, fizionomii încântător sau derutant de eterogene… Obiective turistice, piețe și piațete pline-ochi, fântâni arteziene cu zei placizi, delfini neserioși, cai înfocați, sirene frivole, rododendroni abundenți, ficuși ce revendică cerul, leandri timizi…
Bucătăria romană… o simfonie de gusturi, un joc culinar pendulând între rafinament și frivolitate, un spectacol sonor sau discret derulat în restaurante și bistrouri, pe terase, locuri în care se țese parcă o conspirație cu un dublu obiectiv: să-ți lași banii și să te răsfeți. Desigur că nu am rezistat tentațiilor de a savura pizza, pinsa, „pasta e vino”, lasagna, gelato…
Sumară observație despre italieni: cu riscul unui stereotip deja învechit, italienii sunt volubili peste măsură, comunicativi, afabili, unii dintre ei sunt eleganți până la stupoare, alții, nonșalant de dezinhbați și neglijenți. Am descoperit uimit nu puține grupuri de tineri cu ținute office, bărbați cu alură statuară și femei de o eleganță suspectă, călugări pioși în rase de culoarea nisipului, dar și adolescenți „echipați” cu machiaje stridente, piercing-uri și tot felul de accesorii îndrăznețe. Asiști la etalarea unui breviar vestimentar deconcertant: costume elegante, ținute sobre, dar și atitudini vestimentare lejere, „mofturi” estivale, ingrediente ce îți reamintesc permanent că Roma poate fi nu numai capitala Italiei, dar și capitala trend-urilor imprevizibile, a tendințelor încrucișate, un amețior melanj de diversitate, îndrăzneală și naturalețe, nonșalanță și tact. Garniturile de metrou supraaglomerate par la anumite ore ale zilei ambalaje neîncăpătoare pentru nesfârșitele bancuri de viețuitoare absorbite de acest mediu „subacvatic” („siamo come le sardine!…”), Babel-ul viețuitoarelor urbane ce îndură stoic freamătul sisific, tribulațiile permanente ale propriilor vieți. Surprinzi cu o oarecare indiscreție priviri, chipuri, atitudini, voci, șoapte sau strigăte, frânturi dulci de conversație ce se topesc în cadența roților metalice ce vâjâie nemilos sau, dimpotrivă, surprinzi abrupte replici ce seamănă cu frânturile unui marș triumfal pornit către o nesperată victorie.
Am găsit timp în săptămâna pe care ne-am petrecut-o la Roma să vizităm câteva dintre locurile emblematice ale Cetății Eterne: arhicunoscuta Fontana din Trevi (experimentezi senzația unei aglomerații într-un lift…), Panteonul (rânduri nesfârșite de vizitatori, calești cu cai obosiți, stupefacții de turist exasperat…), Monumentul lui Vittorio Emanuele al II-lea/Altare dela Patria din Piazza Venezia (perspectivă superbă asupra vestigiilor istorice), Colosseum (nu ai unde să arunci un ac de atâta lume, de parcă urmează cea mai crâncenă confruntare de gladiatori!), Piazza San Pietro (pelerini în căutare de izbăvire, turiști ce-și maschează cu greu laica indiferență, vânzători ambulanți, cerșetori cu licență, mașini de poliție ce alunecă leneș printre trecători…), Castel Sant᾿Angelo (armonie celestă în profanul urban, tarabe sufocate de suveniruri, acorduri de chitară clasică…), Piaza di Spagna (labirint de pași ce urcă treptele de marmoră printre șirurile de inflorescențele rubinii ale rododendronilor), parcul Villa Borghese (autentică „dolce farniente” în miezul unui nesperat vis vegetal)… Am pătruns cu reverența cuvenită în spațiul sacru al unor biserici umbrite de aripi de înger, ne-am măsurat atent pașii în pronaosul unor bazilici, admirând picturi și statuete superbe, autentice opere de artă ce poartă semnătura unor artiști cu nume sonore (precum inegalabilul Caravaggio, cu al său tablou măreț din „Chiesa di Santa Maria della Consolazione al Foro Romano”).
Roma a dobândit pe bună dreptate în memoria noastră statutul unui topos (loc) privilegiat, echivalentul evenimentului pe care ți-e imposibil să-l uiți, iar dacă cei din vechime obișnuiau să numească orașul celor șapte coline „caput mundi” (capitala lumii), la finalul unei astfel de experiențe, noi o putem numi, fără riscul vreunei inadecvări sau derapaj lingvistic, „caput animi” (capitala sufletului).
